O carte pe zi: „Lumea care n-a fost”, de Ovidiu Pecican. „reuşeşte să reconstruiască o altă lume, diferită”

Ovidiu Pecican este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice (prea multe, să le enumerăm în textul de faţă), a publicat şi romane şi proze scurte, volume de convorbiri polemice, de maxime şi paradoxuri, încât nu greşim dacă socotim că este un scriitor prolix.

• Lisa Gerrard, vocea libertății din Gladiatorul. „Cânt în limbajul inimii, o limbă pe care o știu…
• Monica Vitti, regina filmului italian

Într-un interviu pe care ni l-a acordat în aprilie 2014 pentru defunctul Ziar de duminică spunea: „Adevărul este – vorbesc despre adevărul meu – că m-am visat prozator, > de când mă ştiu, ca să zic aşa. Într-o viaţă de rentier, precum a lui Flaubert, mi-ar fi plăcut să scriu numai poveşti verosimile, cu un număr confortabil de personaje angrenate în felurite tipuri de relaţii, în aşa fel încât printre ele să pot trăi cel puţin la fel de mult şi de intens ca printre locuitorii >, cea în care m-am născut şi în care existăm ca prezenţe fizice. Şansa de a trăi mai mult, mai complex şi mai intens, mărindu-ţi mult şansele la fericire, e dublată de universul creaţiei literare, cosmoidal prin definiţie, ca să zic aşa. Între timp, o posibilitate la fel de importantă şi de intensă pare să pună în joc deschiderea > asigurată de născocirea internetului, ceea ce schimbă şi mai mult raportul de forţe între prima lume, unde respirăm, muncim şi iubim nemijlocit, pe de o parte, şi lumile doi (literatura) şi trei (virtualul computeristic), pe de alta. Din punctul de vedere al situării mele existenţiale, deci, naraţiunea pe care o produc, anume cea beletristică, scurtă sau lungă, este, în principiu, vehiculul unor mari aventuri biografice, unul care îmi măreşte şi accelerează şansele de a scăpa de sub dictatura anumitor condiţii de viaţă. Totul constituie un dar al meu către prietenii ştiuţi şi către cei neştiuţi, o ofrandă adusă culturii noastre, o posibilitate de dialog şi de experimentare a unor lucruri la care mulţi nu ar avea, poate, altfel, acces”.

Probabil nu greşesc dacă socotesc că acest text se potriveşte aproape perfect celui mai recent volum publicat de Ovidiu Pecican, romanul de faţă, „Lumea care n-a fost”. E un roman epistolar, „o mostră de istorie contrafactuală”, în care creează „o lume vie şi densă”, cum şi-a dorit. Totul se petrece în Moldova veacului al XVII-lea, o seamă de scrisori, care ar fi fost găsite printr-o mare şansă, sunt scoase la lumină acum pentru că descriu o lume.

Scriu editorii: „Cele mai bune mărturii şi surse de cunoaştere a istoriei sunt epistolele. Acestea pot oferi o imagine foarte limpede a unor vremuri demult apuse, pot delimita teritorii şi pot reflecta în detaliu viaţa oamenilor de acolo, cu bucuriile şi nevoile, cu temerile şi speranţele lor. Ovidiu Pecican reuşeşte să reconstruiască o altă lume, diferită de cea despre care citim în cărţile de istorie, şi totuşi extrem de familiara. Scrisori din focul luptei, solicitări oficiale la domnie, dar şi corespondenţă personală, din care nu lipsesc ibovnice, tămăduitoare, hatmani, cronicari, stareţi şi multe alte personaje ce devin nemuritoare prin răvaşe. Fidel graiului moldovenesc din secolul al XVII-lea, autorul zugrăveşte o frescă în epistole a unei lumi care n-a fost, dar aşteaptă să fie descoperită”.

Pasiunea lui Ovidiu Pecican se manifestă în două direcţii. Întâi, subiectul poate fi văzut şi ca istoric. În al doilea, mult mai pregnant, e o ficţiune admirabilă, scrisă într-un limbaj uluitor, cu iz de epocă, de vechime, plin de regionalisme şi savoare. Sunt atât de multe cuvinte pe care o mare parte dintre cititori nu le-ar înţelege, încât autorul a adăugat un glosar, aşa cum a adăugat o „tablă a persoanelor” care scriu scrisorile (patru pagini!), prin urmare e greu de evidenţiat un personaj, deşi nu imposibil. Dar peste toate răzbate din această cărtice o bonomie uimitoare – şi dacă nu-l ştii, îl poţi imagina pe autor alături de o butie cu vin, mâzgălind cu peniţa pagină după pagină, într-o veselă transă, scrisori care să ajungă la noi dintr-o şi despre o lume dispărută, imaginată de el şi extrem de vie.

Ovidiu Pecican – „Lumea care n-a fost”. Editura Polirom. 175 pag.